Enter your keyword

Expresivitatea unei povești – copilărie

Expresivitatea unei povești – copilărie

Expresivitatea unei povești – copilărie

Tulcea 1Prima mea experiență legată de scenă s-a petrecut în liceu, prin anii 85. Cântarea României, pentru cine are vârsta să își aducă aminte. Restul, mai tineri nu își pot decât imagina. O groază de tineri își pregăteau singuri, acasă, niște momențele artistice și se produceau în tot felul de locuri, unele mai mici altele mai mari. Era un fel de ”Vocea României” la proba de selecții, doar că fără vedete în juriu. Vara era o căldură de te topeai, iar iarna ne trăgeam izmene pe sub pantaloni să nu ne înghețe de tot talentul. Nu ne păsa.

Avem nevoie de scenă. Pe vremea aia nu ne refuzam asta. Ne luam foarte în serios. Fără să fiu avocatul acelor vremuri, dimpotrivă chiar, trebuie să recunosc spiritul constructiv al tinerilor de atunci, măcar în planul artistic. Nu ne era rușine să cântăm, ba chiar era un titlu de mândrie să zici că vii la un ”ceai” sau că pleci în excursie cu chitara.

Am fost pasionat de instrumente de mic. Nu am fost și nici nu sunt un virtuoz al vreunui instrument. Poate aș fi putut fi, într-un context mai prielnic, însă nu asta e important. Îmi plăcea să citesc și să cânt, fără pretenții, și din gură și din vreun instrument.Faleza Tulcei

Dacă aș fi avut internet, sigur că aș fi făcut altceva cu timpul meu liber. Nu a fost o alegere, pur și simplu, precum Zița lui Caragiale, mă plictiseam groaznic. În vreo zi liberă o luam după următorul itinerar: porneam pe faleză (am spus că sunt din Tulcea?), căscam gura pe la pontoane, apoi ajungeam la Casa Cărții, biblioteca județeană. Aceleași cărți prăfuite ce-mi dădeau astm. Eram alergic la acarieni, mucegai și multe altele. Pastilele de pe vremea aia mă adormeau definitiv pentru mai mult de două zile, așa că răbdam crizele ce-mi produceau o stare de anxietate, mai ales pe timpul nopții.

După ce terminam de auditat rafturile cu romane sau poezii, plecam cu sau fără vreo carte spre următoarea destinație, librăriile. Nu era mare lucru de făcut acolo, însă căldura groaznică din apartamentul aflat la ultimul etaj sau frigul crâncen, netulburat de vreo fierbințeală a caloriferelor, mă puneau zilnic pe același traseu, într-o căutare  fără speranță.

În drum spre libraria centrală făceam o oprire scurtă în locul magic numit ”Magazinul de muzică”. Acolo mă uitam cu multă poftă la chitara Cristal de mai mult de o mie șapte sute de lei. O avere. Sau așa simțeam eu. Era tare frumoasă. Elegantă, zveltă, cu coarde de plastic și un model tare frumos în jurul găurii din cutia de rezonanță. Eram fascinat. Mi-o va cumpăra tata într-o iarnă de la Bacău de la Luceafărul. Nu mai știu ce căutam noi acolo. Probabil dădeam ture din vreo stațiune. Mulțumesc tata. Am învățat sa cânt la chitară clasică singur și, fără să mă oblige nimeni, am studiat mulți ani.

Vioară aveam acasă, însă nu-mi venea să pun mâna pe ea. Scârțâia groaznic. Made in China. Tataia mi-a cumpărat-o. N-a întrebat pe nimeni. Cert e că s-a gândit, dragul de el, că dacă nu-i Fabricat în România, sigur e mai bună. Greșit. Reghinul face viori foarte bune. Asta e, ghinion.Chitara Reghin

Peste ceva timp îmi voi aduce aminte de instrumentele mele, de cum și de ce formează un sunet mai frumos sau mai urât. Atunci credeam, ca majoritatea voastră, a celor care citiți aceste rânduri, că și vocea e așa cum e. Frumoasă sau urâtă. Slabă sau puternică. Clară sau răgușită. Am o veste bună pentru voi, dar asta într-o altă dată.

Nici un comentariu

Post a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.