Enter your keyword

”Fii umil!”

”Fii umil!”

”Fii umil!”

Ați citit titlul, și fac pariu că ați sărit în aer. Și eu am făcut la fel. E titlul unui capitol dintr-o carte foarte interesantă. Poate că ”humble” e imposibil de tradus în română, având în vedere că nu e chiar egal cu ”umil”. Și totuși.

Ce-i aia să fii umil? De când a ajuns Noul Testament curs de management?

E un îndemn riscant prin multiplele înțelesuri ce pot apărea aici, într-o societate cu valori amestecate orientale și occidentale, post comuniste, chinuit capitaliste. Fără să dau vina pe nimeni, ultimul lucru ce ne poate veni în minte este să fim umili într-o postură managerială.

În fond, ce înseamnă  asta?

Kim Scott – Sinceritate radicală sau cum să fii un șef dat naibii

Ne ghidăm propria dezvoltare, și bine facem, după experiențele celor ce au făcut performanță în companii legendare, în societăți avansate social și economic.

Fii umil! Adică nici agresiv, nici cârpă de șters pe jos, spune cartea. Fii tu însuți. Dar noi și societatea pe care o formăm nu mai știm cine suntem. De la turma de oi terorizate de amenințarea eliminării fizice din comunism, la oile isterice și epuizate de acum, ce nici măcar turmă nu mai sunt, a fost un drum lung și dureros ce ne-a lăsat fără identitate.

Ce putere să ai tu, managerule, să fii umil, când orice formă de comunicare normală, directă, asertivă, empatică, va fi luată ca slăbiciune? Vei fi călcat în picioare de impetuozitatea celor antrenați în lupte fără nicio regulă morală, ce confundă umanitatea cu slăbiciunea. Vei stârni setea de sânge din instinctele celor avizi să-ți ia postul, la prima ezitare sau la primul concediu maternal sau medical.

Și totuși, altă soluție nu există. Dacă vreți cultură organizațională de calitate va trebui să vă reeducați echipele. Cu infinită răbdare, empatie și un munte de umilință.

Definirea termenilor duce la reducerea cu mult peste jumătate a numărului disputelor cu aromă de ceartă. Deci, pentru a nu-mi face prea mulți dușmani, ce-ar fi umilința?

Percepția generală este că ar fi acea atitudine care nu ține cu orice preț să impună recunoașterea și asumarea propriilor păreri și valori, care acceptă părerile contrare și criticile. Umilința conține o doză generoasă de ascultare. Acea ascultare menită să înțeleagă, nu să contrazică. Azi abia dacă apucăm să punem punct la vreo frază, darămite să ne exprimăm ideea până la capăt.

Cireașa de pe coliva propriului ego, asta în cazul în care v-ați bucurat peste măsură de postura de manager, este că vreo critică la adresa voastră, spuneți-i feedback dacă vă doare mai puțin, ar trebui încurajată. Adică după ce ați primit o critică de la un subaltern, fie ea o gogomănie sau un adevăr (și apropos, e nevoie de calm și timp de reflexie să facem distincția între ele!) să aveți puterea de a încuraja această atitudine și de a găsi chiar o fărâmă de adevăr în cele spuse. Pentru a fi leaderul perfect lucrurile nu se opresc aici. Ar fi chiar necesar să reconfirmați celui ce a făcut critica, în timp, cu perseverență, că sunteți preocupat să remediați aspectul criticat. Pe bune??

Ați prins ideea de umilință? În plan profesional umilința, din fericire, nu înseamnă să speli picioarele cuiva. A-i accepta părerea, critica, lauda, a-l critica sau lăuda, cere mult echilibru și putere emoțională dar construiesc o autoritate solidă. E nevoie de stomac puternic, și nu oricine s-a născut cu așa ceva.

Umilința este sentimentul neplăcut, aparent degradant, pe care îl veți resimți o perioadă mai lungă sau mai scurtă în relație cu cei din echipa condusă chiar de voi. Paradoxal, după un timp al derutei, ei vor rămâne cu imaginea unui om puternic, empatic, inteligent emoțional, un model demn de urmat, un leader. Cei ce nu vor accepta acest comportament trebuie înlăturați, chiar dacă sunt ”indispensabili”. Iar asta este concluzia acelor ”grei” ce trasează trendul în leadeship.

Frumos și înălțător!

Pentru a reveni totuși cu picioarele pe pământ, de unde atâția manageri ce eșuează lamentabil în acest proces pe care și-l doresc cu SINCERITATE?

Provocarea este maximă pentru că umilința e o atitudine care cere maximă credibilitate prin sinceritate, simplitate, perseverență, calm, autocontrol, și chiar un strop de noblețe. Umilința nu exclude autoritatea. Rezultatul acestei atitudini este o autoritate mult întărită, credibilă și profundă.

Instrumentele cele mai solicitate în acest proces, după înțelegerea strategiei, sunt cele ale comunicării expresive.

În timp, cu vârsta, expresivitatea nu ne mai ascultă. Vreau să spun că, în ciuda dorinței sincere de a exprima un anumit sentiment, propria noastră expresivitate nu ne mai ascultă.

Am trecut prin astfel de episoade (Și totuși sunt actor!!), în care una am vrut să exprim, și cu totul alta am exprimat. Ce pretenție să am de la cei care au avut orice altă preocupare în viața, mai puțin propria expresivitate?

Expresivitatea Vorbirii oferă un sistem obiectiv și coerent de evaluare și antrenament, totul pentru a reduce probabilitatea de a rata bunele noastre intenții.

Nici un comentariu

Post a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.